Cu sufletul îndoit de durere, vă anunț că bunica mea a plecat astăzi în Lumea celor Drepți. Îmi aduc aminte cu atâta bucurie de clipele acelea când eram copil și mă aștepta în poarta casei de la țară, cu un zâmbet cald. Îmi amintesc că, de pe masa ei, nu lipsea niciodată nimic atunci când nepoții veneau în vizită. Bunica mea m-a învățat să citesc poezii, să iubesc lucrurile frumoase din istorie, să mă rog și, cel mai important, m-a învățat că, în fața lui Dumnezeu, cu toții suntem egali. Poate nu am fost întotdeauna de aceeași părere. Poate, uneori, mi-a spus lucruri pe care le știam, dar nu îmi doream să le aud. Însă întotdeauna a făcut-o cu dragoste nemărginită, cu seninătatea unei bunici care își iubește nepotul și îi dorește tot binele din lume. Mă suna des, de câteva ori pe săptămână, de fiecare dată temându-se să nu mă deranjeze. Discutam știri, articole de istorie pe care i le trimiteam să le citească, îmi povestea din tinerețe, îmi amintea de fel și fel de clipe petrecute împreună în copilărie. Nu m-a deranjat niciodată, iar acum aș da orice să fac telefonul să mai sune o dată. De acum, nu mai am bunici. S-au dus cu toții, pe meleagurile celor care nu cuvântă. Sunt, totuși, fericit. Fericit pentru că am avut o copilărie frumoasă, pentru că am crescut înconjurat de bunici care mi-au dăruit tot ce au avut ei mai drag, mai scump și mai sfânt pe lume. Sunt astăzi, în mare parte, suma lucrurilor pe care le-am învățat de la bunicii mei. Aș vrea să mai fiu încă o dată copil, să merg la casa bunicilor de la Valea Mureșului, să-l mai găsesc pe bunicul meu lucrând în grădină, să o mai găsesc pe bunica mea hrănind animalele… să mai găsesc casa, de-acum pustie, plină de iubire. Să le mai spun încă o dată: “Mulțumesc”. Dumnezeu să te ierte, draga mea bunică!